Președintele Richard Nixon își dă autorizația oficială de a comite trupe de luptă ale SUA, în cooperare cu unitățile sud-vietnameze, împotriva sanctuarelor de trupe comuniste din Cambodgia.
Secretarul de stat William Rogers și secretarul apărării, Melvin Laird, care au susținut continuu o reducere a eforturilor Statelor Unite în Vietnam, au fost excluși din decizia de a folosi trupele americane în Cambodgia. Genle Earle Wheeler, președinte al șefilor de stat comuni, l-a transmis pe Gen. Creighton Abrams, comandant principal al SUA din Saigon, informându-l asupra deciziei că „o autoritate superioară a autorizat anumite acțiuni militare pentru protejarea forțelor americane care operează în Vietnamul de Sud.” Nixon credea că operațiunea a fost necesară ca grevă preventivă pentru a împiedica atacurile vietnamezilor din nordul Cambodgiei în Vietnamul de Sud pe măsură ce forțele americane s-au retras și sud-vietnamezii și-au asumat mai multă responsabilitate pentru luptă. Cu toate acestea, trei membri ai personalului Consiliului de Securitate Națională și asistenții cheie ai asistentului prezidențial Henry Kissinger și-au dat demisia pentru a protesta față de ceea ce a însemnat o invazie a Cambodgiei.
Când Nixon a anunțat public incursiunea cambodgiană la 30 aprilie, a declanșat un val de manifestații antibelice. Un protest la Universitatea de Stat din Kent a dus la uciderea a patru studenți de către trupele Gărzii Naționale a Armatei. Un alt miting al studenților de la Jackson State College din Mississippi a dus la moartea a doi studenți și 12 răniți când poliția a deschis focul în dormitorul unei femei. Incursiunea a înfuriat mulți în Congres, care au considerat că Nixon lărgește ilegal războiul; aceasta a dus la o serie de rezoluții congresuale și inițiative legislative care ar limita sever puterea executivă a președintelui.
