Născut în Germania în 1923, Henry Kissinger a scăpat de regimul nazist pentru a deveni un puternic și controversat om de stat american. S-a ridicat pentru prima dată ca profesor la Universitatea Harvard și consilier al președinților John F. Kennedy și Richard Nixon. În calitate de consilier pentru securitate națională (1969-75) și secretar de stat (1973-77) la Nixon și Gerald Ford, a negociat tratate privind armele cu Uniunea Sovietică și a obținut un premiu Nobel pentru încetarea implicării Statelor Unite în Vietnamul de Nord. După ce a părăsit cabinetul, a prezidat Comisia Națională Bipartidă din America Centrală și a funcționat în cadrul Comitetului consultativ pentru informații externe.
Refugiat evreiesc german din Germania nazistă, Kissinger s-a ridicat la importanță ca profesor de guvernare al Universității Harvard în anii 1950 și 1960. A devenit apoi cel mai celebru și controversat diplomat american din cel de-al doilea război mondial în administrațiile lui Richard M. Nixon și Gerald Ford. În calitate de consilier pentru securitate națională al Nixon, el a concentrat puterea la Casa Albă și i-a făcut secretarului de stat William Rogers și serviciului extern de profesie aproape irelevant prin desfășurarea unor negocieri personale, secrete cu Vietnamul de Nord, Uniunea Sovietică și China. El a negociat acordurile de la Paris din 1973 care au pus capăt implicării directe a Statelor Unite în războiul din Vietnam, a conceput o eră de distincție de scurtă durată cu Uniunea Sovietică și a deschis relații înghețate cu Republica Populară Chineză. În calitate de secretar de stat, el a tras peste capitalele Israelului, Egiptului și Siriei după războiul din Orientul Mijlociu din 1973.
Un om gregar, dar manipulator, Kissinger, care căuta puterea și publicitatea favorabilă, a cultivat oficiali proeminenți și reporteri influenți. Un timp a obținut mai multă popularitate decât orice diplomat american modern. Sondajul Gallup l-a catalogat drept cel mai admirat bărbat din America în 1972 și 1973. A primit premiul Nobel pentru pace în 1973 pentru negocierile sale care au condus la acordurile de pace de la Paris care au pus capăt acțiunii militare a Statelor Unite în Vietnam. Jurnaliștii l-au lăudat ca pe un „geniu”, iar „cel mai deștept tip din jur”, după călătoria sa secretă la Beijing, în iulie 1971, a pregătit calea pentru vizita lui Nixon în China în februarie 1972. Politicienii egipteni l-au numit „magul” pentru acordurile sale de dezangajare care separă Israelul și armate arabe.
Reputația lui Kissinger s-a stins după 1973. În timpul scandalului Watergate, anchetatorii congreseni au descoperit că el a comandat sncfr să atingă telefoanele subordonaților pe personalul Consiliului de Securitate Națională, acuzație pe care o negase anterior. Congresul a aflat, de asemenea, că a încercat să blocheze aderarea la putere a președintelui din Chile, Salvador Allende Gossens, în 1970 și că a ajutat la destabilizarea guvernului partidului socialist Allende după aceea.
Unele dintre realizările politicii externe ale lui Kissinger s-au prăbușit în 1975 și 1976. Victoria comuniștilor din Vietnam și Cambodgia a distrus acordurile de pace de la Paris, iar distincția cu Uniunea Sovietică nu a îndeplinit niciodată speranțele pe care le-a trezit Kissinger. Până în 1976, Statele Unite și Uniunea Sovietică nu se deplasaseră dincolo de Acordul interimar din 1972, limitând armele strategice pentru a încheia o discuție cu drepturi depline de limitare a armelor.
Kissinger a devenit o răspundere pentru președintele Ford în timpul alegerilor prezidențiale din 1976. Ronald Reagan, care a contestat Ford pentru nominalizarea republicană, și democratul Jimmy Carter, au atacat ambele politici ale lui Kissinger de distincție cu Uniunea Sovietică pentru ignorarea abuzurilor sovietice asupra drepturilor omului și a afirmării mai mari a Moscovei în relațiile internaționale. Reagan s-a plâns că programul lui Kissinger a oferit „pacea mormântului”. Carter l-a acuzat că a condus „diplomația singurului ranger” prin excluderea profesioniștilor din Congres și afaceri externe din problemele politicii externe.
Flairul lui Kissinger pentru gesturi diplomatice dramatice i-a adus faimă și i-a încurajat pe diplomații din administrațiile Carter, Reagan și George Bush să încerce să imite realizările sale. Nu a reușit însă să creeze „structura păcii” pe care i-a promis-o. Până în 1977, el a pierdut controlul asupra politicii externe americane și nimeni după el nu a dominat niciodată procesul așa cum l-a avut din 1969 până în 1974.
Companionul cititorului la istoria americană. Eric Foner și John A. Garraty, editori. Copyright © 1991 de către Houghton Mifflin Harcourt Publishing Company. Toate drepturile rezervate.
