Conţinut

• Apartheidul devine lege
• Dezvoltarea apartheidului și separat
• Opoziția la apartheid
• Apartheidul ajunge la final

După ce Partidul Național a obținut puterea în Africa de Sud în 1948, guvernul său alb a început imediat să aplice politicile existente de segregare rasială în cadrul unui sistem de legislație pe care l-a numit apartheid. Sub apartheid, sud-africanii nealbiți (majoritatea populației) ar fi obligați să locuiască în zone separate de albi și să folosească facilități publice separate, iar contactul dintre cele două grupuri ar fi limitat. În ciuda opoziției puternice și consecvente a apartheidului din Africa de Sud și din afara acesteia, legile sale au rămas în vigoare pentru o bună parte din 50 de ani. În 1991, guvernul președintelui F.W. de Klerk a început să abroge cea mai mare parte a legislației care a stat la baza apartheidului.

Știați? Liderul ANC, Nelson Mandela, eliberat din închisoare în februarie 1990, a lucrat îndeaproape cu guvernul președintelui F.W. de Klerk pentru a întocmi o nouă constituție pentru Africa de Sud. După ce ambele părți au făcut concesii, au ajuns la un acord în 1993 și au împărțit premiul Nobel pentru pace în acel an pentru eforturile depuse.

Marea Depresiune și Al Doilea Război Mondial au adus probleme tot mai mari în Africa de Sud și au convins guvernul să își consolideze politicile de segregare rasială. În 1948, Partidul Național Afrikaner a câștigat alegerile generale sub sloganul „apartheid” (literalmente „separare”). Scopul lor nu a fost doar de a separa minoritatea albă a Africii de Sud de majoritatea sa albă, ci și de a separa non-albii unul de celălalt și de a împărți sud-africanii negri pe linii tribale pentru a-și reduce puterea politică.

Apartheidul devine lege

Până în 1950, guvernul interzicea căsătoriile dintre albi și oameni din alte rase și interzise relațiile sexuale dintre sud-africanii alb-negri. Legea privind înregistrarea populației din 1950 a oferit cadrul de bază pentru apartheid prin clasificarea tuturor sud-africanilor pe rasă, inclusiv bantuții (africani negri), colorați (rasa mixtă) și alb. A fost adăugată ulterior o a patra categorie, asiatică (însemnând indian și pakistanez). În unele cazuri, legislația a împărțit familiile; părinții puteau fi clasificați ca albi, în timp ce copiii lor erau clasificați ca colorați.

O serie de acte funciare au pus deoparte mai mult de 80 la sută din pământul țării pentru minoritatea albă, iar „legile de adoptare” impuneau non-albilor să ducă documente care să le autorizeze prezența în zone restrânse. Pentru a limita contactul între rase, guvernul a înființat facilități publice separate pentru albi și non-albi, a limitat activitatea sindicatelor non-albe și a refuzat participarea non-albă la guvernul național.

Dezvoltarea apartheidului și separat

Hendrik Verwoerd, care a devenit prim-ministru în 1958, ar perfecționa politica de apartheid mai departe într-un sistem pe care l-a numit „dezvoltare separată”. Legea privind promovarea autoguvernării din Bantu din 1959 a creat 10 patrii banturești cunoscute sub numele de Bantustani. Separarea sud-africanilor negri unul de celălalt a permis guvernului să pretindă că nu există o majoritate neagră și a redus posibilitatea ca negrii să se unifice într-o organizație naționalistă. Fiecare sud-african negru a fost desemnat cetățean ca unul dintre Bantustans, un sistem care le-a dat drepturi politice depline, dar le-a îndepărtat efectiv din corpul politic al națiunii.

Într-unul dintre cele mai devastatoare aspecte ale apartheidului, guvernul a îndepărtat cu forță sud-africanii negri din zonele rurale desemnate „albe” patriei și a vândut pământurile la prețuri mici fermierilor albi. Din 1961 până în 1994, peste 3,5 milioane de oameni au fost îndepărtați cu forța din casele lor și depuse în Bantustans, unde au fost cufundați în sărăcie și lipsă de speranță.

Opoziția la apartheid

Rezistența la apartheid în Africa de Sud a luat mai multe forme de-a lungul anilor, de la manifestații non-violente, proteste și greve până la acțiuni politice și în cele din urmă până la rezistență armată. Împreună cu Congresul Național al Indiei de Sud, ANC a organizat o întâlnire în masă în 1952, în cadrul căreia participanții și-au ars cărțile de trecere. Un grup care se numește Congresul Poporului a adoptat o Cartă a Libertății în 1955, afirmând că „Africa de Sud aparține tuturor celor care locuiesc în ea, negru sau alb.” Guvernul a despărțit întâlnirea și a arestat 150 de oameni, acuzându-i cu înaltă trădare.

În 1960, la orașul negru din Sharpesville, poliția a deschis focul asupra unui grup de negri neînarmați asociați cu Congresul Pan-African (PAC), un offshoot al ANC. Grupul ajunsese la secția de poliție fără treceri, invitând arestarea ca act de rezistență. Cel puțin 67 de negri au fost uciși și peste 180 de răniți. Sharpesville i-a convins pe mulți lideri anti-apartheid că nu își pot atinge obiectivele prin mijloace pașnice, și atât PAC cât și ANC au stabilit aripi militare, niciuna dintre acestea nu a reprezentat niciodată o amenințare militară serioasă pentru stat. Până în 1961, cei mai mulți lideri de rezistență au fost prinși și condamnați la pedepse închisoare îndelungate sau executate. Nelson Mandela, fondator al Umkhonto we Sizwe („Lancia națiunii”), aripa militară a ANC, a fost încarcerat din 1963 până în 1990; închisoarea sa ar atrage atenția internațională și ar ajuta sprijinul pentru cauza anti-apartheid.

Apartheidul ajunge la final

În 1976, când mii de copii negri din Soweto, un oraș negru din afara orașului Johannesburg, au demonstrat împotriva cerințelor de limbă africană a studenților africani negri, poliția a deschis focul cu gaze lacrimogene și gloanțe. Protestele și represiunile guvernamentale care au urmat, combinate cu o recesiune economică națională, au atras mai mult atenția internațională asupra Africii de Sud și au spulberat toate iluziile că apartheidul a adus pace sau prosperitate națiunii. Adunarea Generală a Națiunilor Unite a denunțat apartheidul în 1973, iar în 1976 Consiliul de Securitate al ONU a votat să impună un embargo obligatoriu pentru vânzarea de arme către Africa de Sud. În 1985, Regatul Unit și Statele Unite au impus țări sancțiuni economice.

Sub presiunea comunității internaționale, guvernul Partidului Național Pieter Botha a încercat să instituie unele reforme, inclusiv abolirea legilor de adoptare și interzicerea sexului interracial și a căsătoriei. Reformele au lipsit însă de orice schimbare de fond și, până în 1989, Botha a fost presat să se retragă în favoarea F.W. de Klerk. Guvernul lui De Klerk a abrogat ulterior Legea privind înregistrarea populației, precum și majoritatea celorlalte legislații care au stat la baza legală a apartheidului. O nouă constituție, care a aflat pe negri și alte grupuri rasiale, a intrat în vigoare în 1994, iar alegerile din acel an au dus la un guvern de coaliție cu majoritate non-albă, marcând sfârșitul oficial al sistemului apartheid.