La 5 mai 1919, delegația din Italia, condusă de premierul Vittorio Orlando și de ministrul de externe Sidney Sonnino, revine la Conferința de pace de la Versailles, la Paris, Franța, după ce a plecat brusc 11 zile mai devreme în timpul negocierilor controversate pe teritoriul Italiei, urma să primească după primul Război Mondial.
Intrarea Italiei în Primul Război Mondial, din partea Marii Britanii, Franței și Rusiei, în mai 1915, se bazase pe Tratatul de la Londra, semnat luna precedentă, în care Aliații au promis Italia post-război controlul asupra unui bun teritoriu. Aceasta a inclus terenul de-a lungul graniței Italiei cu Imperiul Austro-Ungar, care se întinde de la Trentino prin Tirolul de Sud până la orașul Trieste (o zonă de dispută istorică între Italia și Austria); părți din Dalmația și numeroase insule de-a lungul coastei adriatice Austro-Ungaria; orașul port albanez Vlore (italiană: Valona) și un protectorat central din Albania; și teritoriu din Imperiul Otoman. Când Orlando și Sonnino au ajuns la Paris în 1919, au considerat Tratatul de la Londra ca un acord solemn și obligatoriu și se așteptau la îndeplinirea condițiilor sale, iar Italia va fi răsplătită pentru participarea sa alături de Aliații învingători.
Liderii Marii Britanii și Franței, din partea lor, au regretat profund că au făcut astfel de promisiuni; au văzut Italia cu supărare, simțind că italienii și-au deranjat atacurile asupra Austro-Ungariei în timpul războiului, nu au reușit să-și respecte promisiunile navale și au cerut în mod repetat resurse pe care nu le-au reușit apoi să depună efortul de război. Președintele american, Woodrow Wilson, a considerat cu atât mai puternic că cerințele Italiei nu pot fi îndeplinite, deoarece au încălcat autodeterminarea altor naționalități, în special popoarele slave de sud sau iugoslave, pe teritoriile în cauză.
Negocierile cu privire la cererile Italiei, planificate să dureze șase zile, au fost deschise la 19 aprilie 1919, la Paris.Tensiunile au izbucnit imediat, deoarece Orlando și Sonnino s-au ținut ferm în fața unei rezistențe aprige din partea celorlalți lideri, avertizând despre războiul civil din Italia, condus de o mișcare din ce în ce mai radicală a naționalistilor de dreapta, dacă țara nu ar fi primit ceea ce fusese a promis. La 23 aprilie, Wilson a publicat o declarație în care argumenta că Tratatul de la Londra trebuie anulat și amintind Italiei că ar trebui să fie mulțumit de primirea teritoriului Trentino și Tirol, unde majoritatea populației era italiană. O zi mai târziu, Orlando și Sonnino au părăsit Parisul și s-au întors la Roma, unde au fost întâmpinați cu o demonstrație frenetică de patriotism și anti-americanism. Într-un discurs în fața parlamentului italian, Orlando și-a îndemnat poporul să rămână calm și a declarat că afirmațiile Italiei se bazează pe motive atât de înalte și solemne de drept și justiție încât ar trebui recunoscute în integritatea lor. Naționaliștii înfocați, conduși de carismaticul poet și dramaturg Gabriele D’Annunzio, au organizat întâlniri în toată țara, disprețuind cu amărăciune pe liderii aliați, în special, Wilson și aluzionând la război dacă nu sunt îndeplinite cerințele Italiei.
La Paris, plecarea italiană a amenințat întreaga conferință, întrucât delegația din Germania era programată să sosească în curând pentru a-și primi termenii. Secretariatul conferinței a început să combină proiectul tratatului german pentru a elimina toate referințele la Italia, chiar dacă guvernul italian și ceilalți aliați s-au străduit să găsească o cale pentru ca Italia să revină la negocieri. După ce o delegație din Austria a fost invitată la Paris și a programat să ajungă la mijlocul lunii mai, italienii și-au dat seama că poziția lor se înrăutățește. Între timp, Wilson și SUA promiteau Italiei un credit de 25 de milioane de dolari foarte necesar; Marea Britanie și Franța credeau că această ofertă le va elibera de obligațiile lor din Tratatul de la Londra și speranțele unui compromis mai bun încep să se estompeze pentru Orlando și compatrioții săi. Pe 5 mai, s-a anunțat că Orlando și Sonnino se întorceau la Paris, iar secretariatul a început să adauge din nou referințele italiene la tratatul german.
În Tratatul final de la Versailles, semnat în iunie, Italia a primit un loc permanent în Liga Națiunilor, Tirol și o parte din reparațiile germane. Mulți italieni au fost amărâți dezamăgiți de lotul lor de după război, iar conflictul a continuat asupra Fiume, un oraș port din Croația, în care italienii alcătuiau cea mai mare populație unică și alte teritorii din Adriatic. În toamna anului 1919, D’Anunzio și susținătorii săi au preluat controlul asupra Fiume, ocupându-l timp de 15 luni în sfidarea guvernului italian și făcând discursuri naționaliste interminabile. Resentimentele Marii Britanii, Franței și Statelor Unite au continuat să se liniștească, împreună cu mândria italiană rănită și visele ambițioase ale viitoarei măreții, toate emoțiile care vor fi ulterior valorificate de efectul devastator de către liderul fascist Benito Mussolini.
